Per quelli di voi che si sono spostati più a ovest, soprattutto negli Stati Uniti/Canada, quanti di voi si sentono allo stesso modo?

who cares

Mentalitate “să moară și capra vecinului”.

Așa am fost educați.


My time to shine, ține-ți-vă bine.

Olanda, Amsterdam. Oamenii zâmbesc unii la alții pe stradă și se salută, când fac cumpărături și se uită la mine vânzătoarea dacă am peste 18 ani (in cazul în care cumpăr alcool), zâmbește la mine.

Lucrez de o lună la un restaurnat și deja am făcut două complimente feletlor cu care lucrez, chelnerițe, din amiciție, prietenie, nu că m-aș da la ele sau pentru că am vreun interes. Și ele mi-au complimentat mâncarea și câteodată tricoul (port tricouri amuzante), e ceva 100% normal aici, și repet, muncesc doar de o lună acolo.

Când ies din oraș cu bicicleta (fac curse de 40 km ca să slăbesc) mă salut cu toată lumea pe drum de parcă aș fi în Românie prin munți, dacă mă opresc cu bicicleta într-un loc la întâmplare, fără bancă sau ceva pe care să stau, lumea se oprește și mă întreabă dacă am pățit ceva.

Îmi pare rău că suntem așa încruntați și nu prea zâmbim în Ro și Md, dar aici intervine și istoria. Amsterdam era un sat pescăresc unde au fost deportați niște evrei din Portugalia (parcă), au fost primiți frumos și au evoluat împreună. În timpul unei inchiziții catolice Spaniole, Olandezii din sud au venit în Amsterdam și au dublat orașul, oamenii de aici i-au primit și au construit case împreună. Au existat imigranți în Amsterdam de când era sat și există în continuare, iar lumea se comportă frumos unu cu celălalt pentru că așa au evoluat.

Decat 100 de complimente false, dintr-un fel de presiune sociala si/sau obsinuinta, prefer unul singur, dar sa vina din inima.

Dupa 100 de complimente, al 101lea nu mai inseamna nimic, altfel cand cineva iti face un compliment, iti face ziua sau chiar saptamana mai buna.

Faptul ca americanii ii zic unui monstru de 120 de kg cu falcile pline de cheetos “you’re so pretty girl, go slay!” nu inseamna absolut nimic.

De unde sa te bucuri de alții cind ai crescut cu părinții care mereu te comparau cu alții copii, educatori care te comparau cu altii, rude și toți la rind mereu arătau ca “care și mai care fac așa da tu așa”.

Am crescut într-o comunitate care mereu evalua și compara si critica. “Da ce-o sa zică lumea” era motto-ul poporului și se aplica la orice situație fie ceva banal ca hainele ce le porți pina la nunți și petreceri. Mereu o dichotomy de aici sa fii ca toți da de aici sa fii mai deosebit ca restul. Dar dacă te deosebești prea tare, repede ți-o dau peste nas “ce ai prins oleaca la rapan și te crezi mare cacat”.

Asta e programare default și cauzează multă durere și daună. Chiar dacă o recunoști și o înțelegi, e foarte greu sa scapi de ea. Dar e păcat ca avem multe de ce să ne bucurăm și să ne încurajăm unul pe altul. Poate in generațiile mai noi se va schimba mentalitatea.

Pe de altă parte, fiind americana de vreo douăzeci și ceva de ani, da complimentele curg șuvoi și da e plăcut să auzi dar înțelegi treptat ca ele deseori sunt o etichetă socială, și nu poartă atâta putere cum am înțelege noi. Aici orice nimica toată poate fi “amazing” și “rockstar”. Uneori chiar ma fac sa rad cit de ușor impresionabili is oamenii de lucruri simple și doar după mult timp îți dai seama ca complimentele se dau foarte ușor și nu semnifica mult pentru cei ce la dau. Cum se spune “flattery will get you everywhere” așa ca deseori complimentele îs pentru ei nu pentru tine, pentru a atinge un scop.

Dacă primești un compliment de la un moldovan, atunci poți crede ca e adevărat. Dacă îți da un compliment un american, tre sa te mai gândești puțin dacă e sincer sau nu.

Cred ca e o problema personala a doamnei, nu am gandit niciodata asa.