La Romania non crede più nelle brave persone: “Chi non si fida in realtà Romania? L’asiatico che viene al lavoro o il teppista del nuovo diritto che si sente nel profondo della sua piccola anima che si tratta di due alberi dalla sostituzione di Zelea Codreanu con Osama bin Laden?”

>Ca un somnambul incapabil să realizeze unde e, ca un zombie cu sistemul nervos iremediabil avariat, ca un vapor fără cîrmă în mijlocul unui ocean furios, România coboară în adîncuri. Nu mai vede în față, a uitat ce e în spate și pare că a decis să pășească cumva lateral, în afara istoriei. Și asta la scurt timp după ce, după toate statisticile și măsurătorile, putea spune că a reușit saltul din penumbra aceea în care au loc îndeobște ghinioniștii și vinovații. Țara pare că suferă un fel de sindrom al impostorului și a hotărît să se autosaboteze pentru a se întoarce în epoci de mizerie și literatură inexistentă de sertar.

>Nu știu pe nimeni care să poată explica de ce Guvernul face jumătăți de reforme ale căror costuri le impune ostentativ acelor sectoare (mari) de populație care au participat cel mai puțin la împărțirea avuției naționale. De ce Guvernul României începe reparațiile concediind chelneri, reducînd veniturile studenților sau mărind TVA-ul pentru toată lumea.

>Nu am o explicație nici pentru înduioșătoarea empatie arătată de președintele României magistraților care muncesc, se pare, mai mult decît omologii lor din alte țări. Pot trage concluzia că, dacă mai găsim vreo profesie în aceeași situație – neprobată în vreun fel – ar trebui să le asigurăm condiții asemănătoare castei de privilegiați ocupați să facă planuri de pensie la 48 de ani. Să asigurăm, de ce nu, pensii speciale angajaților de la casele de pariuri, recuperatorilor de datorii și art director-ilor din agențiile de publicitate. Întrebați-i. O să vă spună că muncesc mult. Foarte mult. Și nici măcar nu mint. Spre deosebire de magistrați, oamenii aceia sînt eficienți.

>Că politicienii români sînt profund neatenți la muzică și își continuă marșul spre noi culmi de ipocrizie nu e chiar o știre. Însă cînd o fac atît de hotărît într-o vreme în care tensiunile sînt așa de mari încît aerul pare la un scurtcircuit distanță de explozie, te poți întreba dacă nu cumva sîntem părtași involuntari la un fel de suicid colectiv. România încă mai are bani, mai are oameni, mai are resurse de toate felurile pentru a ieși calm dintr-un impas temporar. Ce nu mai are România e încrederea în propria-i capacitate de a rezolva lucruri. Nimeni nu mai crede pe nimeni și toată lumea e nervoasă, suspicioasă și în căutarea unui vinovat.

Romania, renumita pentru nivelurile ridicate de incredere sociala si spirit civic, nu mai crede in oameni buni 😔