Mamma, vado a Mariupol

Crapă de ziuă. Chiar și cu mugetele tihnite ale soldaților, văzduhul e liniștit. Nici o rafală de automat, nici o explozie și — slavă cerului! — nici un zumzet afurisit de dronă. Fâșia de pădure foșnește într-o adiere de vânt. Mă gândesc că aș putea muri chiar acum. Ca mama să primească grobovâe și să-și lecuiască cancerul. Nu astea-s gândurile cu care ar trebui să plece în asalt un soldat. Și, totuși, nu mă pot gândi la altceva. Tresar când pornește tancul. Huruitul lui mă trezește la realitate — la realitatea că este poate ultimul meu răsărit, și astăzi, din toate zilele, foșnetul pădurii este atât de îmbietor!