Mamma, vado a Mariupol

E’ un segno di andare. Abbiamo solo pochi secondi prima che l’auto della morte inizi a sputare con il suo spietato acciaio verso di noi. Vedo Nemo lanciare una granata offensiva nelle trincee. Una breve esplosione soffocata è seguita da urla, imprecazioni e qualche scoppio automatico. Sono tutti segnali che Nemo è ormai in trincea. Lancio un “avanti, prima!” Gli altri sono come le zanzare spaventate in fondo ai crateri. Ne giro uno.

— Ridică-te, nu vezi că înaintăm?! Ridică-te, suka!

Îl împing de umeri, îl bruschez, îl trag de bretelele vestei antiglonț, în sfârșit, îi văd ochii mășcați, ca a unui pește aruncat pe uscat. Nu poate vorbi decât cu ochii și parcă-mi tot arată: „Uite, uite ce mi-au făcut!”. Scoate pe gură un horcăit regulat. Apasă disperat gâtul cu ambele mâini, de parcă încearcă să se sugrume. De sub mâini, sângele țâșnește pe intervaluri egale, ca și cum cineva îndeasă cu piciorul peste capătul unui furtun. În timp ce horcăie după aer, încerc să nu mă uit în privirea lui tâmpă de copil bătut pe stradă, care merge la tat-su să se plângă: „Uite ce mi-au făcut afurisiții de haholi!”. Are artera carotidă spartă și moare în mai puțin de un minut.