Mamma, vado a Mariupol

Due ore al giorno, alcuni soldati pattugliano la strada che serve accanto al nostro luogo di dislocazione. Le ultime unità della tecnica militare danneggiata, che potevano ancora essere riutilizzate dai ragazzi dall’ingegneria militare, erano state recuperate con un trattore civile “Bielorussia” proprio sotto gli occhi. C’erano solo alcune auto civili, bruciate sul metallo. Oggi Patrulez con Kasa. Andiamo a un passo rilassato, ma abbiamo gli occhi in quattro. Non ci avviciniamo troppo alle auto civili. È proibito per noi. Ci è stato detto che gli ucraini fanno incursioni e le mie. So che li graffiamo attraverso i pezzi. Kaşa dice che è stupida. Kaşa è scettica sui fili e diventa ancora più scettico dopo aver visto il disturbo sul poligono.

— Hai încoa să mă ajuți, mă cheamă el scoțând din buzunarul de la piept un foarfece pentru metal. 
— Ce, dracu, faci? 

Se căznește să taie o parte mai întreagă și mai dreaptă din ce a mai rămas dintr-un pilon de susținere al unei mașini civile. Se enervează că nu reușește, înjură și spune: „Ai să vezi”. 

Nu înțeleg ce face cu foarfecele ăla prăpădit. Metalul e prea gros, nu se lasă tăiat, dar Kașa e îndărătnic. Apucăm ambii de mânerele foarfecelui și strângem cât putem de tare, dar metalul nu cedează. Se aude de-odată un șuierat. Suntem șuierați dinspre turnul de pază, înjghebat în grabă, care fusese înainte un stâlp metalic de înaltă tensiune, acum doborât la pământ. „Înapoi de la mașină!” 

— Suki, face Kașa printre dinți.

Din priviri ne înțelegem să strângem încă odată mânerele foarfecelui, poate-poate reușim să tăiem o bucată. Strâng și nu știu de ce se strâng. Habar n-am ce încearcă să facă Kașa. Dintr-odată răsună o răpăială de mitralieră, iar gloanțele se înfig în țărână la câțiva metri de picioarele noastre. Scap foarfecele din mână și nici nu aud cum Kașa mă cheamă, cu voce stinsă: „Tiomâci, stai…”. Strig către cei din turn:

— Ce, pula mea, faceți?! Ați luat-o razna?!

Din turn, o voce monotonă: „Înapoi de la mașină!” 

Ridic mâinile în sus, în semn că am înțeles. Ceasul de mână al lui Kașa sună, semn că am încheiat patrula și trebuie să predăm garda. Mergem înapoi tăcuți, dar inima îmi bate să-mi sară din piept. Pe drum spre garnizoană, îl întreb: „Ce a fost asta, Kașa? Cine, pula mea, sunt ăia?”

Kașa râde scurt, fără poftă. 

— Încă n-ai înțeles?.. Ai noștri. 

Și scuipă cu ciudă.